Ce este greu? A se cunoaste pe sine. Si ce este usor? A da altora sfaturi.
Cea mai obisnuita minciuna este aceea pe care ne-o spunem noua insine.
Masca pe care unii oameni si-o pun poate fi mai esentiala si mai adecvata fiintei decat fata pe care o au.
Dezvata-te sa respecti fatada, pana ce n-ai vazut interiorul pentru ca el conteaza.
Stai departe de oamenii care iti micsoreaza ambitia. Oamenii mici intotdeauna fac asta. Cei cu adevarat mari te fac sa te simti ca si tu poti deveni mare.

Se pare ca usor usor am intrat si in anul 2010.  Ok, o sa sar peste introducere si peste textele tipice de inceput de an pentru ca mi se par inutile. Am realizat la ce a folosit blogul acesta; pe langa folosirea lui in anumite scrisori de argumentare. Timp de un an de zile, mai rar sau mai des am scris pe el ce simteam pe moment iar acum citind in urma, e ca si cum as vedea un film cu actiunile si sentimentele mele pe parcursul anului ce a trecut.  Si nu a fost un an linistit si lipsit de evenimente. Nu pot sa mint, e placut. E chiar placut. Realizezi in felul acesta ce au insemnat anumite momente, atunci pe moment, in focul evenimentelor si ce lipsite de importanta si putere sunt ele acum.

Si nici acum nu inteleg ce a avut postul despre constiinta in el. Si acum ma uit la comentarii si la discutiile despre el si parca am senzatia ca toata rautatea din mine s-a concentrat in tastele ce au scris acel articol. Si oare, a banuit cineva cu adevarat ce am vrut sa imi scriu mie acolo? A banuit oare cineva ca nu era vorba de viitor desi timpul verbelor lasa sa se inteleaga acest lucru ci doar de o recunoastere inevitabila a trecutului? A lucrurilor pe care le-am facut pana in acest punct si ca “cadavrele” nu erau oamenii pe care aveam sa ii pierd in viitor ci oamenii de care m-am despartit in momente in care ei credeau ca totul e ok? Desi foarte bine ascuns in sufletul mea crestea dorinta arzatoare de a merge mai departe, de a ma dezvolta, indiferent de cost? Nu, atunci sa inteleg ca toate comentariile aduse la acel articol sunt nule?

Nu pot sa zic acum, mintindu-ma si pe mine si pe ceilalalti ca nu sunt multumit de modificarile produse si de schimbarile pe care am reusit cu o vointa de otel sa mi le aduc insumi. Multumit e oarecum destul de mult. Multumit pe moment pentru ca stiu ca eu pot mai mult si sunt dispus sa lupt in continuare pentru a progresa. Cea mai mare temere a mea? Plafonarea. In schimb anul trecut mi-a oferit sansa prin lungi discutii sa ma faca oarecum sa realizez ca desi unii oameni pot disparea din peisaj nu trebuie sa dispara din tine, mai ales persoanele care au insemnat ceva. Sunt intr-un fel convins ca desi eu eram bucuros de faptul ca nu sunt afectat si sunt cel ce intoarce spatele si merge cu pasi mari si cu spatele drept in necunoscutul pe care doream sa il cuceresc nu ar trebui sa uit ca in spate lasam mereu persoane pe care le-am ranit si poate le ranesc si acum. Nu inteleg de ce am simtit nevoia sa ma mandresc fata de propria mea persoana ca pot pleca fara sa clipesc si fara sa privesc inapoi? De ce cand a fost cazul sa fiu nevoit sa fac din nou acest lucru am fost incapabil?

Tot nu pricep de ce nu vreau si nici nu pot sa regret ce am facut. Mi-as dori sa pot spune si eu in unele cazuri ca imi pare rau si ca regret ce am facut, ce am zis, ce am facut lumea din jur sa treaca prin sau orice altceva. Si chiar sa insemne ce spun, adanc in sufletul meu. Dar mereu predomina la mine sentimentul ca daca sunt ok cu ce sunt acum inseamna ca tot ce am facut in trecut a fost necesar sau sentimentul ca niciodata nu trebuie sa regreti ce ai facut pentru ca in acel moment ai avut o decizie de luat: sa faci sau sa nu faci. Si daca ai ales sa faci un lucru inseamna ca sigur ai avut si motivele ce te-au determinat sa faci acest lucru.  Nu regret nimic din anul ce a trecut desi acum, cand ma uit in stanga mea si in dreapta vad ca sunt persoane care acum ceva timp le consideram niste persoane groaznice. Unde sunt persoanele celalalte? Alte persoane pe care le-am pierdut din cauza drumului? Si de ce acum simt totusi ca a fost mai bine sa urasc o persoana inainte de a realiza cat de valoroasa este?

Pentru ca poate este mai bine asa. Pentru ca asa drumul este altfel. Nu este drumul tipic, care incepe cu calitatiile si ajungi sa ii vezi defectele; este cel atipic in care incepi cu defectele si cu ura si ajungi usor usor sa trimiti la plimbare norii care iti intunecau gandirea si sa realizezi ca nu e totul asa rau si ca acea, acele persoane au si calitati. Si asa totul devine de la inceput altfel. Probabil ca aceasta concluzie se poate aplica si la intrebarea de mai sus.

Realizez ca am tot folosit acest blog doar ca o modalitate de a-mi pune mie insumi intrebari pentru a ma face sa realizez importanta anumitor lucuri ori de a sublina greseli sau de a recunoaste ce nu doresti altfel nu as recunoste nici sub tortura. Cred ca niciodata nu mi-a trecut prin cap sa imi fac blog pentru altceva in afara de a-l transforma intr-un jurnal. Da, un jurnal public are si unele avantaje. Ca poti transmite intr-un mod indirect persoanelor din jurul tau, care daca te cunosc pot citi si printre randuri, ceva ce nu ai avea curaj altfel sau fata in fata.  Sper ca acele persoane sa citeasca si acum …

Tragand linie dupa ultimile 12 luni pot spune ca au fost unele dintre cele mai interactive, distractive, provocatoare si satisfactiile aduse pe toate planurile au fost enorme. De aceea, am sa repet ce am scris si mai sus, fiind multumit de aceste lucruri nu pot sa regret nimic. Vreau sa traiesc cu senzatia ca a fost bine ce am facut si ca am avut motivele care la acel moment m-au convins. Si aici ma refer la tot, absolut tot ce am facut anul trecut.

Why sometimes I feel that I am surrounded by ice?

]]> http://www.alexnestian.com/mmx-xmm/feed/ 2 http://www.alexnestian.com/incercari-esuate/ http://www.alexnestian.com/incercari-esuate/#comments Fri, 06 Nov 2009 15:51:09 +0000 Nestian Alex http://nestian.wordpress.com/?p=314

Un singur lucru face visele imposibile: frica de eşec.
Perseverenţa este rezultatul unei simple alegeri, aceea de a continua.
Dacă nu există încredere deloc sau aproape deloc, nu există fundaţia pentru o reuşită de durată.

Am stat destul de mult timp pentru ca gasi un titlu pentru acest post si inca nu am reusit, asadar “incercari esuate” nu este decat poate un titlu provizoriu. A inceput si anul universitar, yey, ce bucurie. Cu el s-au schimbat multe lucruri din viata de zi cu zi. Lume a plecat, lume a venit. Ca de obicei, nu am privit o secunda inapoi pentru ca sunt de parere ca e mult mai bine sa nu traiesti cu regretul clipei de ieri ci cu visul clipei de maine.

Problema se pune cand trebuie sa iei totul de la capat. Si stii ce vrei, stii ca e cel mai bun lucru care ti se poate intampla acum. Stii toate astea dar totusi nimic nu pare sa mearga cum ti-ai dori. E simplu la inceput, incepi sa te gandesti ce ar fi daca. Apoi faci acel ceva, aruncandu-te de in apa legat la ochii, fara sa stii nimic, pur si simplu din aceea dorinta nebuna de a fi alaturi de acel cineva. Si surpriza. Nimeresti fix in singura stanca din apa si faci POC

Dar nu e nicio problema, te ridici, te chinui sa ajungi la mal si o iei de la capat. Zi de zi incerci sa te intreci pe tine, sa iti intreci asteptarile si puterile. Desi esti constient ca totul este impotriva ta, nu iti doresti in ruptul capului sa renunti. De ce? La intrebarea fiecare are raspunsul lui. Poate pentru ca pur si simplu nu vrei sa cedezi pentru ca ai acel sentiment care te impinge sa continui, pentru ca stii ca daca reusesti sa eviti aceea stanca din apa totul va fi mai bine decat ti-ai putea imagina.

Nu exista un drum corect sau unul incorect. Tot ce trebuie sa faci este sa ridici de fiecare data privirea din pamant si sa te uiti in sus si sa iti spui “Se poate” si sa mergi mai departe. Indiferent ce ti se spune. Si niciodata, dar niciodata nu iti lasa trecutul sa iti afecteze viitorul pentru ca e cea mai mare greseala pe care o poti face. Trecutul e trecut, frumos, simpatic dar a trecut. Lupta pentru aceea persoana, pentru ca nu se stie cand acest sentiment se poate intoarce.

Totul se termina la un moment dat.

Asadar, la mine viitorul inainte inseamna perioada de trei luni ce urmeaza. Niciodata nu mi-am facut un plan de bataie, cu puncte sau ceva. Acum am inceput deja sa ma gandesc la vreo patru sau cinci miscari inainte. Da, probabil multi o sa spuneti “da da, si eu faceam asta de acum doi ani” poate, si ma bucur pentru voi; pentru mine in schimb e ceva foarte important, aceasta schimbare. Este o schimbare si faptul ca pentru prima data in mult timp vorbesc direct pe blog si nu mai vorbesc despre situatii ipotetice sau generale, in spatele carora ma ascundeam. Poate ce fac acum este o scapare sau poate nu, o sa aflu maine cand vor realiza ca am scris asa aici.

Acum bineinteles, ca dupa ce am realizat f repede ce am scris mai sus, fac iarasi trecerea de la mine la voi. Si iarasi imi exprim parerile in intrebari adresate voua, la care (btw) niciodata nu primesc niciun raspuns. Va vedeti urmatorii 3-4 ani asa de bine schitati incat sa stiti ce vreti exact sa faceti si la ce moment? V-ati pus uneori in postura in care sa stiti ca peste 3 luni vreau sa fac asta, dupa inca 3 luni sa stiu ca am terminat lucru Y si apoi sa ma apuc neaparat de X care o sa ma ajute la primul lucru inceput? Si acum vorbesc f general, ce vreau sa spun de fapt, este ca sa stiti pana la ultimul detaliul ce are sa se intample! Stiu mai bine ce vreau sa fac in urmatoarele trei luni mai bine decat ce vreau sa va explic prin postul asta. Am luat-o razna, clar!

Asa, hai s-o luam de la inceput. Sunt curios cati dintre voi, iar aici ma refer la voi voi, cei tineri, incercati sa va faceti un plan amanuntit cu lucrurile pe care le aveti de facut in urmatoarea perioada? Si ajungeti sa fiti asa de convinsi ca acesta este cel mai bun drum incat incercati sa faceti tot ce va sta in putinta sa il parcurgeti, chiar daca este mult PREA devreme si mult prea inutil (inceput prea devreme)? Cand vom stii ca visul si incercatul s-a terminat si trebuie sa o luam pe alt drum? De data asta off-road?

Au trecut mai mult de doua luni de cand am postat ultima pe blog. Nu stiu de ce, sincer, chiar nu realizez acum cum au trecut aceste doua luni. De aceea simteam nevoia sa fac o pauza si sa trag linie si sa vad ce am facut in acest timp, ce am invat, ce am pierdut si daca a meritat. Este  un moment greu pentru ca uneori, dupa ce tragi linia, aflii ca iesi pe minus. Ca nu ai castigat mai nimic in comparatie cu ce ai pierdut.

A venit proiectul la care am muncit  cateva luni bune impreuna cu o echipa minunata, cu oameni care mi-au devenit prieteni, cu care pot vorbi oricand orice. Nu mi-e rusine sa recunosc asta. Am castigat 10 prieteni. Oameni de care o sa imi amintesc chiar si anul viitor, si peste doi si peste trei.Pana aici chiar cred ca a meritat tot timpul pierdut; toate noptile nedormite, seminariile unde nu stii nici macar cand sunt.

Apoi a venit si scurta vacanta de 1 Mai care a reprezentat o excursie departe de tot. 4 zile in care am stat departe de toata agitatia din Bucuresti. Mai putin de muncitul la afise in Photoshop la 4 dimineata pentru proiecte ASER ) 7 ore la dus iar 12 ore la intors. Masini defectate in varful dealului, oaile ce te fugareau pe camp, tractoristii care se uitau ciudat cand intrai in crasma satului si cereai o apa plata sau un suc si iti raspundeau ca nu au decat Burger si Ursus, aglomeratie, intalniri neasteptate in benzinarie si multe multe altele.  Al doilea 1 Mai la rand petrecut cu cel mai bun prieten. Trebuie sa ma tin neaparat de cuvant de promisiunea: “La cat mai multe 1 Mai-uri ) “.

Apoi au venit niste saptamani ale caror inteles inca nu l-am deprins dar intr-un fel am inceput sa nu imi mai pese. Da, am fost foarte afectat si suparat cand am vazut oameni la care nu ma asteaptau care si-au oferit sprijinul si intelegerea am realizat ca am reusit ceva ce nu o sa imi poata lua nimeni: sa respect si sa fiu respectat de persoanele din jur. Asta e cel mai important. Respect pe care alte persoane nu o sa il primeasca niciodata. In schimb primesc cu totul altceva.De ce?  Sincer nu este intrebarea mea si nici macar nu sunt dispus sa caut un raspuns prea ea. Viata se intoarce cum nici macar nu realizezi.

A venit si Sesiunea, cu un esec ce nu era planificat iar pentru tipul de persoana ce sunt, foarte planificata si care doreste ca totul sa se intample cum este stabilit dinainte, acest lucru a contat foarte mult in balanta lucrurilor ce au urmat. Dar cum toate bine si rele s-a terminat si sesiunea normala si bineinteles ca vine acum si sesiunea de restante. Pentru ca da, exista si restante. Nu sunt acel elev care sa doreasca 10 pe linie pentru a obtine X burse de peste tot. No way!

Dar ce imi place la viata mea este ca mereu vin surprize cum ar fi mailuri ce anunta intalniri de clasa, intalniri de clasa la care nu credeai ca am sa mai fiu vreodata chemat. Dar am fost chemat si am putut sa las, lasam deoparte lucruri ce in trecut ne-au dezbinat ca sa putem pentru cateva ore sa stim sa zambim, sa glumim sa realizam ca intr-un nu ne-am schimbat deloc. Dar si pe alta parte ne-am schimbat radical. Sa fiu un an de facultate? Sau faptul ca am realizat ca asa cum eram noi 30 oameni intr-o clasa nu o sa mai fim niciodata? Ca Facultatea mare grandioasa nu se compara cu acel liceu care sta sa cada? Dar timpul trece si nu ne raman decat amintirile, amintiri care uneori te fac sa iti dea lacrimile cand te gandesti la greselile din trecut? Greseli care oarecum trebuiau facute pentru ca altfel nu eram aici.  Si sunt fericit unde sunt acum.

Ce urmeaza? Urmeaza multe plimbari prin tara: Timisoara, Sibiu, Tusnad si backpacking prin Europa vizitand astfel tari precum Ungaria, Austria, Franta, Germania, Elvetia, Italia. Toatea astea alaturi de o singura persoana. De persoana care conteaza. In primul rand urmeaza deconectarea de tot ce a insemnat acest an. Vreau doar sa dispar si sa imi fac ordine in ganduri sa imi dau seama daca ce am sa fac in continuare o sa fie de bine sau de rau. Who knows if even I cannot figure it out? I hope I will find out soon enough!

Cya wordpress blog!